”Profi”, magazinele nesimţirii!

Aşa, cît se poate de pe scurt, deşi va fi cam lung, despre titlu.

Ieri, 17 iunie, am avut un chef groaznic să mănînc nişte mititei. Da, ştiu, pe căldurile astea e mai bună o salată de crudităţi, de roşii, şi altele de gen. Dar eu vreu să mănînc mitetei. Aşa că mă duc să-mi cumpăr. Cam pe la o oră aproape de prînz. Tuleo, deci, la magazinul profi(cu literă mică de azi înainte) de pe Bulevardul Independenţei din Iaşi, chiar în faţa pieţei agroalimentare. Intru înăutru. Au. Pachete de mititei, 2o bucăţi la 12.99 lei. Ajung la casă, dau pachetul şi scot o hîrtie de 10 lei şi una de cinci. ”Nu am rest” îmi spune casieriţa.”Mergeţi şi schimbaţi”. ”Trebuie să aveţi. Nu-i magazin de colţ de stradă” zic eu. ”Mergeţi şi schimbaţi” mi se repetă, după care mi se ia tava, mi se inapoiază banii şi, cu un sictir de zi de sărbătoare, aşa cum a fost ieri, de fapt, se trece la următorul client. Iau foc. Întreb o angajată cu cine pot vorbi dintre şefi. ”Şeful de magazin, dar azi nu-i. Vorbiţi cu şeful de tură.” ”Unde e?” ”Urcaţi rampa şi-i găsiţi biroul”. Urc. Nu e. Revin. ”Nu l-am găsit” zic. Merge cu mine. Ne întîlnim cu o altă angajată. ”Unde-i şeful, nu-i în birou?” ”Nu. E afară, la o ţigară.” se răspunde. Ies afară. Ţigara tocmai se stingea. Explic situaţia. ”Da, aşa e, avem azi probleme cu maruntul.” mi se spune. După care se merge, se ia tava , se marchează la o altă casă şi mi se dă restul. ”Voi publica ce s-a întîmplat aici” zic. ”Ne cerem scuze” vine replica. Pe drum, mă răzgîndesc. Nu fac public nimic. O fi fost şi femeia de la casă obosită. Oameni sîntem.

Oameni pănă azi. Fac ceva de mîncare cu fii-mea şi mi se cere să cumpăr un sos de maioneză. Cobor la magazinul profi de pe Independenţei19, 21, 23, nu ştiu exact numărul. Iau produsul şi mă pun la casă. Trei oameni în faţa mea. Sînt două case, una este închisă, iar la cea deschisă angajatul se apucă să facă hot-dog. Şi dă-i. Desfă pachetul de crenvurşti. Noi, ceilalţi, aşteptăm. Şi desfă şi pachetul de baghete de pîine. Noi , ceilalţi, aşteptăm. Şi deschide cuptorul. Noi, ceilalţi, tot în aşteptare. Rindul se măreşte, mai sînt două persoane în spatele meu. ”De ce nu deschideţi şi cealaltă casă?” întreb. ”Nu avem personal” îmi răspunde casierul , al cărui nume l-am şi reţinut, Cristian Oreste Romeo. ”Şi noi, ce facem aşteptăm?” Se enervează şi tace. ”Cît aşteptăm?” revin cu o nouă întrebare ”Vorbiţi cu şeful de magazin”. Era pe acolo. Vorbesc. E un fel de a spune. Se uită la mine, nu zice nimic, şi-şi vede de treabă. Revin la casier. Îmi spune că, ce, dacă am cumpărat o maionează, am drepturi mai multe ca alţii? Nu-mi vine a crede. Îi răspund că fac cumpărături zilnice de la ei. ”Ei şi ce?” ”Să stau la rînd” ”Stau , dar mai aveţi o casă.” Că nu stă degeaba, că sînt prea pretenţios, că, dacă nu-mi convine, să nu mai cumpăr de la ei.

Îi voi urma sfatul. Nu voi mai cumpăra de la profi. Tratamentul pe care îl aplică , prin intermediul angajaţilor, clienţilor, este ca pentru pomanagii, nu ca pentru oameni veniţi să facă mici cumpărături.

Schimbaţi-vă atitudinea! Şi schimbaţi-vă şi personalul!”

Trimiteti mai departe

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*