Care este viitorul monedei Euro?

Previziunile privind viitorul monedei unice europene ne privesc pe toţi, dîndu-ne fiori sau, dimpotrivă, motive de speranţă. O interesantă analiză relativ la acest subiect este semnată de Bogdan Cojocaru în ediţia de azi a Ziarului Finaciar. Redăm integral articolul.

O multitudine de evenimente şi prognoze descurajatoare perturbă euforia de până acum de pe pieţele internaţionale şi activează semnalele de alarmă ale strategilor în economie. Pentru europeni, Hans-Werner Sinn, fostul preşedinte al institutului german de cercetare economică Ifo, are o idee care dă fiori: nu cumva euro este acum la apogeu şi urmează marele picaj? După euforia de la începuturile euro, urmată de o criză a monedei unice, dispoziţia predominantă pare să fie una de radicalizare politică tot mai intensă.

Facebook, Netflix, Microsoft şi Alphabet, compania părinte a Google, şi-au început săptămâna cu pierderi accentuate din cauza temerilor în creştere ale investitorilor că influentul sector de tehnologie american va intra într-un picaj abrupt.

Analiştii băncii americane Morgan Stanley şi-au avertizat clienţii că zilele bune ale Wall Streetului se apropie de sfârşit şi că pe burse se adună forţele care vor crea cea mai mare corecţie din acest an. O corecţie înseamnă o scădere de cel puţin 10%. Combustibilul care a alimentat până acum acensiunea acţiunilor se epuizează.

Jamie Dimon, preşedintele şi CEO-ul JPMorgan Chase, se teme că pieţele se vor confrunta cu forţe cu care n-au mai avut de-a face până acum. „Nu vreau să creez teamă, dar n-am mai avut niciodată QE (programe prin care băncile centrale stimulează pieţele şi economiile prin achiziţii de active). Nu am avut niciodată o retragere a QE. Transmisia monetară este diferită. Guvernele au îmbrumutat prea multă datorie, iar oamenii se pot panica atunci când lucrurile se schimbă“, a spus Dimon pentru CNBC.

De pe piaţa petrolului, un analist, Richard Robinson, manager al fondului Ashburton Global Energy, atenţionează lumea că un „uragan“ de probleme legate de aprovizionare – suprasolicitarea oleoductelor nord-americane, sancţionarea Iranului, un posibil conflict în Orientul Mijlociu, probleme în Venezuela şi tarifele preşedintelui american Donald Trump – poate împinge preţurile ţiţeiului dincolo de 120 de dolari pe baril până la sfârşitul anului sau în 2019, de la aproximativ 70 de dolari pe baril în prezent (cotaţia petrolului destinat pieţei americane). Este o prognoză care dă fiori companiilor şi consumatorilor sensibili la preţul energiei.

Din sectorul auto, compania niponă Honda s-a alăturat unui grup mai mare de constructori de autovehicule care avertizează că văd în faţă provocări serioase. Săptămâna trecută, AdChoices

General Motors, Nissan, Daimler şi alţii au spus că vor suferi pagube dacă războiul tarifelor dintre SUA şi restul lumii se intensifică. Probleme pentru constructorii auto înseamnă probleme şi pentru economiile care depind puternic de acest sector, cum sunt cele din Europa de Est.

Din Germania, Hans-Werner Sinn, expert în economie şi fost preşedinte al prestigiosului institut de cercetare economică Ifo, se întreabă într-o analiză publicată pe Project Syndicate dacă nu cumva cel de-al treilea deceniu de existenţă al euro va fi cel mai periculos pentru moneda unică europeană. Sinn este acum consilier al ministerului economiei din Germania.

În mai 1998, spune Sinn, au fost implementate rate de conversie irevocabile pentru monedele europene care vor alcătui euro. În aceste condiţii, se poate spune că euro are ceva mai mult de 20 de ani. Primul deceniu de viaţă a avut o atmosferă de petrecere, mai ales în Europa de Sud. Însă al doilea deceniu a adus mahmureala inevitabilă. Acum, când euro intră în al treilea deceniu, dispoziţia predominantă pare să fie una de radicalizare politică tot mai intensă.

Petrecerea originală a fost un amestec de credit ieftin, pe care pieţele de capital l-au emis bucuroase pentru statele din sudul Europei sub protecţia euro. Pentru un timp, aceste state au avut suficienţi bani pentru a majora salariile din sectorul public şi pensiile şi pentru a impulsiona consumul privat şi investiţiile. Însă inundarea cu credit a acestor ţări a creat bule inflaţioniste care s-au spart când criza financiară din 2008 din SUA s-a răspândit în Europa. Cum pieţele de capital au refuzat să extindă creditarea, economiile din sudul Europei, anterior pe jumătate competitive, iar acum supraevaluate, s-au lovit de dificultăţi serioase. Răspunsul ţărilor sudice a fost să printeze ceea ce nu mai puteau lua cu împrumut. Ajutate de Banca Centrală Europeană – care şi-a relaxat condiţiile de garantare pentru refinanţarea creditelor şi şi-a crescut toleranţa pentru asistarea cu lichiditate de urgenţă şi credite prin Acordul privind activele financiare nete ñ au accesat sute de miliarde de euro din sistemul monetar. Din 2010 au primit şi pachete de de salvare de la UE. Însă, pentru că pieţele financiare considerau aceste pachete de salvare insuficiente, în 2012 BCE a promis că va acoperi nelimitat emisiunile de obligaţiuni ale statelor membre ale zonei euro prin programul de ìtranzacţii monetare directeî, transformând astfel de facto titlurile în euro bonduri. Apoi, în 2015, BCE a lansat programul de QE prin care băncile centrale din zona euro au cumpărat obligaţiuni, ducând baza monetară a regiunii de la 1.200 de miliarde de euro la peste 3.000 de miliarde de euro ñ o creştere dramatică.

Însă, în loc să utilizeze banii suplimentari pentru lubrifierea economiilor, ţările sudice i-au folosit pentru a face ordine de plată Germaniei. Bundesbank a fost forţată astfel să crediteze achiziţionarea de bunuri, servicii, proprietăţi imobiliare, acţiuni şi chiar companii întregi ñ sau cel puţin să crediteze umplerea conturilor bancare din Germania pentru ca acestea să fie pregătite pentru achiziţii de active dacă ar creşte riscul ruperii euro. Achiziţiile de bunuri şi servicii sunt printre motivele surplusului comercial uriaş al Germaniei.

Până în 2018, ordinele de plată nete pentru Germania prin sistemul Target au crescut la 976 miliarde de euro. Sunt sume mai mari decât orice ar fi dispuse să-şi împrumute reciproc statele membre ale FMI. Doar Spania şi Italia au accesat 400 de miliarde de euro respectiv 500 de miliarde de euro. În pofida, sau poate din cauza, acestor bani, sectoarele manufacturiere ale statelor sudice au rămas în urmă cu competitivitatea. Iar ratele şomajului în rândul tinerilor încă sunt exagerat de mari ñ peste 20% în Portugalia şi aproape 45% în Grecia.

Acum, când euro intră în al treilea deceniu de viaţă, este interesant de observat că Portugalia, Spania şi Grecia sunt guvernate de socialişti radicali care au abandonat conceptul de responsabilitate fiscală. Mai rău, partidele tradiţionale din Italia au fost grav slăbite. Guvernul populist de la Roma intenţionează să crească substanţial datoria ţării pentru a finanţa reducerile de taxe propuse şi o schema de venituri garantate. Iar dacă UE refuză să-i accepte politicile, guvernul populist ar putea ameninţa cu abandonarea euro.

Prin prisma acestor situaţii, nici cel mai convins entuziast al euro nu poate spune cu sinceritate că moneda unică este un succes, mai spune Sinn.

Trimiteti mai departe

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*